Fiecare vizita la spital imi ofera ocazia de a cunoaste povesti de viata noi, care ma fac sa privesc viata altfel. Acel sentiment unic provocat de privirile multumitoare ale batranilor dupa ce i-ai ajutat dandu-le mancare, sau doar le-ai ascultat ofurile ce le apasa peste suferinta deja capatata, este unul dintre cele mai frumoase din lume.
Intr-o zi, intrand intr-un salon si prezentandu-ma, am dat cu ochii de un batranel ce abia se misca si  putea vorbi. Acesta era foarte slab si deshidratat si imediat mi-am dat seama ca doreste sa bea apa. L-am ajutat sa se ridice putin si i-am dat apa. Datorita paraliziei nu putea inghiti bine si mereu se inneca (acesta era probabil motivul pentru care nimeni nu ii daduse apa).A inceput sa bea cate putin , si avand rabdare cu el, acesta a reusit sa se hidrateze. Dupa ce l-am asezat inapoi in pat, cu un efort considerabil, m-a prins de mana, m-a privit in ochi si s-a chinuit din rasputeri sa-mi spuna " multumesc". Impresionata, am pus cealalta mana peste a sa si mi-au dat lacrimile.
Atunci mi-am dat seama cat de mult conteaza si cel mai mic ajutor pentru cei ce au cu adevarat nevoie de el!