Ştiri‎ > ‎

Poveste de voluntar!!!

postat 14 mai 2011, 02:13 de Andrei Andrei

                Poate nu in fiecare zi suntem speciali pentru cei din jur, dar suntem speciali pentru noi …

           Ma numesc Grosu Diana si sunt voluntar in cadrul proiectului DE LA INIMA LA INIMA de aproximativ un an jumatate. Datorita acestui proiect,am invatat ca trebuie sa ma multumesc cu ceeea ce am si ca viata este o lupta pentru a ajunge la Dumnezeu. Experientele care de fiecare data le traiesc cand merg la spital sunt multiple ,dar o sa ma rezum la una singura… Intr-o zi oarecare, intru intr-un salon de femei sa vad daca e cineva care are nevoie de ajutorul meu. Din capatul salonului o femeie zambeste si spune nerabdatoare “Doamne, ce bine ca ai venit! Esti singura mea speranta!”Zambind, eu ma apropii de ea. In acel moment observ ca doamna este paralizata la piciorul si mana dreapta. Ea ma strange de mana(cu mana stanga) si spune ,,Stiu ca tu ma poti ajuta! Dupa cum vezi starea mea este destul de grava. Eu nu pot sa folosesc ambele picioare si maini ca tine, dar sunt fericita ca traiesc.Eu nu traiesc total din punct de vedere fizic,dar traiesc total cu sufletul. Uite, in acest pat va veni azi o alta femeie,iar eu sunt obligata sa parasesc spitalul si nu mi se ofera Ambulanta. Locuiesc singura pentru ca sotul meu este plecat. Nu stiu cum o sa ajung acasa.”

          In acel moment, doamna a inceput sa planga. Eu stateam panicata, alaturi de ea pe pat cu ochii inlacrimati. Eram nervoasa pe medici, panicata la ce trebuie sa fac si fericita ca sunt acolo pentru ea. Atunci am zis: ,,Doamna, eu imi asum toate responsabilitatile si va duc acasa. Sunt sigura ca Dumnezeu e cu noi!” Doamna ma ia in brate ,, Multumesc! “.Mi-am sters lacrimile si am chemat-o pe colega mea din ziua respectiva ,Scarlat Andreea, sa ma ajute. La cateva  minute mai tarziu o imbracam, ii luam fisa de externare si plecam acasa la. In curtea spitalului doamna isi pierde echilibrul si cade. A fost un moment in care Andreea se uita la mine si eu la ea speriata.In mintea noastra: ,,Doamne, ce facem?”  O ridicam pe doamna,iar aceasta ne spune,,Nu ne putem intoarce in spital !Nu ma primesc…Deja sta alcineva in locul meu…”Era greu…inapoi nu ne puteam intoarce, Ambulanta nu ne oferea,iar doamna se simtea destul de rau. Am chemat Taxi,care era singura optiune.  Cu teama am dus-o acasa. Asigurandu-ne ca ii este mai bine ii spunem “La revedere”.Ea ne-a zambit, ne-a multumit si ne-a binecuvantat, iar noi am plecat la spital. Nu pot spune dupa ce am dus-o acasa ce fericite eram. Practic, varsam lacrimi de implinire.Am multumit lui Dumnezeu ca ne-a ajutat, pentru ca era prima experienta din viata noastra de acest gen. Andreea si cu mine ne-am propus sa megem la ea. Sunt sigura ca se va bucura.

      Niciodata nu te simti mai implinit decat atunci cand ceea ce faci este pentru aproape. In momentele dificile intotdeauna trebuie sa fim noi insine, sa speram si sa nu uitam ca fizicul imbatraneste, insa sufletul dainuie in timp.

 

Comments