Ştiri‎ > ‎

Povestile voluntarilor!

postat 7 oct. 2013, 06:46 de Stefan Parlea   [ actualizat la 11 oct. 2013, 13:54 ]
Buna, ea este Simona, o fata simpla, frumoasa si extrem de prietenoasa. Spun asta pentru ca stiu ca si-a facut multi prieteni din FSC si cu care va pastra legatura. Acei carora i-ati fost de ajutor, ati hranit-o sau pur si simplu i-ati luminat ochisorii frumosi, prin simplul fapt ca ati venit sa o vedeti si sa mai vorbiti cu ea, vreau sa va multumesc, si in numele ei, pentru aceste gesturi superbe si demne de adevarati voluntari. Vreau sa va asigur ca nu v-a uitat, deoarece de fiecare data cand merg la ea, imi sunteti amintiti si laudati cu sinceritate.



''Miercuri a fost prima data cand am vazut-o. Am intrat, ca de obicei, in salon prezentandu-ma si intreband pe cine pot sa ajut. Am primit indicatia ca ar trebui sa o ajut pe Simona sa manance, deoarece nu a primit niciun vizitator si nu mancase de foarte mult timp. M-am apropiat de ea, am convins-o ca trebuie sa manance, a mancat si, deodata, a inceput sa planga. Sincer, m-am speriat putin... nu intelegeam ce se intampla... am intrebat-o daca o doare ceva, daca o pot ajuta si cu altceva, dar a spus "nu". Intr-un final am linistit-o, intreband-o cum o mai cheama. Mi-a raspuns "Anca". Am intrebat-o cati ani are, a spus ca 18. I-am zambit si i-am spus ca este chiar mai mare decat mine, eu avand 17.
Brusc s-a uitat in ochii mei si mi-a zambit. Exact in acel moment mi-am dat seama ce inseamna sa fii cu adevarat voluntar, sa ajuti aproape inconstient, dar cu o foarte mare placere. Efectiv sa faci ceva care ti se pare extrem de usor, aproape chiar banal, ceva care pentru tine nu ar conta intr-un mod deosebit, dar care pentru altcineva cantareste enorm. Ceva care-l ajuta sa devina mai zambaret, mai optimist, mai vesel. Abia atunci am cunoscut rasplata "efortului" depus. Am simtit ceva ce nu prea pot sa descriu... ca o caldura interioara, un sentiment de maretie si care mi-a provocat un zambet de multa, multa durata.
O sa incerc sa scurtez povestea spunand ca dupa alte cateva vizite, in care Simona era cam tot in aceeasi stare, m-am dus la ea. 
Dormea, asa ca am trezit-o usor deoarece era ora mesei. Am ramas efectiv blocata. Eram surprinsa, dar intr-un mod extrem de placut, deoarece m-a recunoscut. Imi stia numele si s-a ridicat la marginea patului, singura, in doar cateva momente. Nu stiam ce sa-i spun, cum sa reactionez, ma repet, eram blocata si cu un zambet la fel de blocat. Dupa cateva momente am inceput sa vorbim si am vrut sa o ajut sa manance, dar a vrut sa-mi arate ca poate si singura, ceea ce m-a bucurat. Sanatatea ei evoluase pozitiv intr-un timp foarte scurt. Dupa alte discutii, mi-a aratat ce hainute a primit de la celelalte doamne din salon si mi-a cerut numarul de telefon, spunandu-mi ca vrea sa ma sune cand ajunge acasa, in Tatarasti.
Ma bucur ca Simona a reusit sa-si faca prieteni noi, numarandu-ma si eu printre ei. Astfel a simtit ca timpul a trecut mai repede, apropiindu-se de momentul plecarii acasa, la familia ei.''

Comments