Voluntarii lunii-"De la inima la inima"

Voluntarul lunii aprilie 2012

postat 26 mai 2012, 03:10 de Stefan Genes   [ actualizat la 26 mai 2012, 03:37 ]

Ma numesc Buhosu Maria-Teodora, am 17 ani si studiez la Colegiul Tehnic Anghel Saligny. Ma simt onorata sa fac parte din cadrul FUNDATIEI DE SPRIJIN COMUNITAR, drept pentru care imi dau interesul sa fiu printre cei mai buni. Activitatea mea in Spitalul Judetean De Urgenta Bacau, sectia de Neurologie, se desfasoara cred eu in cele mai bune conditii in ceea ce priveste ajutorul meu si sper ca in cel mai scurt timp  atat oamenii cat si cadrele medicale sa inteleaga  prezenta noastra acolo. In spital, ajutand persoanele cu deficient in urma diferitelor problem intalnite in viata ma simt foarte bine si imi doresc sa fac  acest lucru cat mai mult timp deoarece aceste personae sunt din ce in ce mai multe iar sistemul se dovedeste a fi ineficient si “obosit”. Marea mea multumire la sfarsitul fiecarei zi de voluntariat este cand imi amintesc toti oamenii pe care I-am hranit, i-am intors sau le am oferit tot ce mi-a stat mie in putinta sa fac pentru ei, acestia multumindu-mi sincer si fiind siguri ca nu am neoie de nimic din partea lor in urma ajutorului oferit.

Iubesc voluntariatul si sper sa fiu in putere sa fac asta atat cat voi putea, dar nu in ultimul rand sper sa nu dezamagesc pe nimeni pe tot parcursul activitatii mele in cadrul FUNDATIEI DE SPRIJIN COMUNITAR!

Voluntarul lunii martie 2012

postat 26 mai 2012, 03:06 de Stefan Genes

      Ma numesc Blanaru Diana si sunt voluntara in cadrul proiectului “De la inima la inima” de aproape un an. Iti trebuie daruire ca sa poti face acest lucru deoarece este greu sa comunici cu oamenii, mai ales cu cei aflati in suferinta. Trebuie sa-i intelegi si sa le vorbesti frumos  ca sa aiba incredere in tine si sa-ti accepte ajutorul.

    Experienta de la spital m-a ajutat sa-mi dau seama ca exista oameni care au foarte mare nevoie de ajutor si numai gandul ca as putea sa ii fac sa se simta mai bine imi umple sufletul de fericire. Asa ca incercati sa-I ajutati  pe cei care au nevoie pentru ca aceasta fapta nu le va face numai lor bine, ci si noua.

                                                                                                 Blanaru Diana- C.N. “Ghe. Vranceanu”

Voluntarul lunii februarie 2012

postat 10 apr. 2012, 11:01 de Stefan Genes

        Ma numesc Stefana Cochior si fac voluntariat de un an, in cadrul proiectului “De la inima la inimia” ce se desfasoara la Spitalul Judetean Bacau, sectia de neurologie.  Acolo am realizat cat de importante sunt unele lucruri, carora noi, oamenii sanatosi, nu le dam atentie.

        Incerc sa merg cat de des pot la spital deoarece unii pacienti nu se pot hrani singuri sau nu se pot deplasa, iar noi, voluntarii, suntem de cele mai multe ori singurul lor ajutor.

        Sunt batrani internati acolo care nu au pe nimeni,nu au de la cine primi vizite, nu au de la cine primi o vorba buna iar cand ne vad, ne strang mana si incep sa ne povesteasca toate intamplarile care i-au marcat, bune si mai ales rele, pentru ca noi sa invatam din ele.

       Chiar nu acum mult timp, am avut ocazia sa vorbesc cu un batranel ce tocmai implinise 90 de ani. M-am mirat cand mi-a spus varsta, parea mult mai tanar si era vioi. Nu am indraznit sa-l intreb de ce se afla in spital pentru ca nu voiam sa ii reamintesc de problemele dumnealui de sanatate. Acest batranel nu a vrut sa plec de acolo pana nu mi-a povestit cateva etape importante din viata sa, vroia sa le povesteasca cuiva iar eu am fost prin preajma in acel moment.

        Facand voluntariat la spital am realizat ca oamenii care au cea mai mare nevoie de ajutor nu il cer. Exista persoane timide ce nu o sa sa-ti spuna niciodata: “Vin-o aici, am nevoie sa ma ajuti cu asta”. Tu, ca voluntar, trebuie sa te uiti cu bland si atenti la privirile pacientilor pentru ca totul incepe de aici; Zambeste si fa-i si pe ei sa zambeasca!

Voluntarul lunii ianuarie 2012

postat 10 apr. 2012, 10:59 de Stefan Genes

        A fi voluntar, înseamnă a fi capabil de a te dedica într-o anumită măsură, tuturor celor care au nevoie de tine la un moment dat.

     Ca voluntar, poţi întâlni în activitatea ta, atât cazuri plăcute cât şi cazuri mai puţin plăcute. Tot ce contează este să reuşeşti să învingi orice încercare cu seninătate şi înţelepciune, şi răsplata va fi înmiită.

     Nimic nu te face să te simţi mai împlinit sufleteşte, decât atunci când descoperi că scopul tău în viaţă este să ajuţi pe cei din jur, şi să fi la rândul tău ajutat.

     Într-o zi, mergând din salon în salon pentru a vedea dacă este vreo urgenţă, sau dacă cineva are nevoie de sprijinul meu, am întâlnit o bătrânică. În acel moment nu era singură, căci fiica ei era alături de ea şi o supraveghea. Din dorinţa de a ieşi puţin afară, fiica acestei bunicuţe m-a rugat să îi ţin locul pentru puţin timp şi să vorbesc cu bunicuţa pentru a nu se simţi singură. Bineînţeles, am acceptat rugămintea, cu mare dăruire, iar bunicuţa mi-a zâmbit şi m-a strâns de mână. În acel moment am simţit că doreşte cu adevărat pe cineva lângă ea, o persoană de încredere, căreia să-i impărtăşească fapte din viaţa ei. Din discuţie în discuţie bunicuţa mi-a spus cu acelaşi zâmbet nelipsit, vârsta pe care o are. Avea 94 de ani, dar pentru mine era ca bunica mea, de 74 de ani, căci puteam socializa fără nici o problemă şi dumneaei chiar se putea descurca singură, în mare parte. Printre altele mi-a spus că locuieşte singură şi din când în când mai vin copiii pe la ea. M-a surprins foarte tare seninătatea cu care privea lucrurile şi încrederea nemăsurată în forţele proprii, căci era foarte sigură că îşi va reveni curând şi va reuşi din nou să meargă şi să se descurce singură.

      La plecare m-a strâns din nou de mână, mi-a zâmbit şi mi-a spus că acest timp cât am stat alături de ea, a însemnat mai mult decât orice alt ajutor primit din partea altcuiva. M-a rugat să nu o uit şi să o mai vizitez în acest timp cât mai stă în spital. Am mai vizitat-o ori de câte ori am avut ocazia şi am simţit că dumneaei se ataşase cu adevărat de mine. Între noi s-a legat o prietenie, care va rămâne veşnic în amintirea mea.

      “A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă sau nu lucrează de unul singur.”(Bruce Hyland)

 

 

 

                                                           

                                                            Mare Diana

                                                            CN. Vasile Alecsandri

Voluntarul lunii decembrie 2011

postat 10 apr. 2012, 10:56 de Stefan Genes

     Spitalul este un loc izolat, plin de suferinta, plin de bolnavi dornici de o alinare. Activitatea de voluntariat, in cadrul proiectului “De la inima la inima” imi da posibilitatea sa fiu eu acea alinare pentru pacienti.

     Desi sunt voluntar de putin timp, aceasta activitatea a devenit o parte din viata mea. Cand se iveste o zi mai libera, cu mare drag ma indrept spre spital...stiu ca acolo ma asteapta cineva care, intr-adevar, are nevoie de ajutorul meu...acolo invat lucruri noi, de la persoane deosebite, cu o inima de aur, care si-au pastrat in suflet tineretea, in ciuda anilor si a necazurilor.

    Orele petrecute la spital reprezinta o alinare, o multumire chiar si pentru mine. Sa hranesc bolnavii care nu se pot descurca singuri, sa fac cumparaturi, sa-i ajut sa se deplaseze, sa-i ascult cand imi povestesc istorioare din viata lor, sa ii fac sa uite de dureri, prin simplul fapt ca le stau alaturi, sunt activitati care ma fac sa ma simt intr-un mod, inexplicabil. Cu adevarat simt ca faptele mele au valoare, sunt facute cu un rost, pentru un scop nobil.

     Am intalnit multi batrani cu povesti impresionante, pe care, insa, desi mi-as dori, nu vi le pot impartasi. Sunt prea multe, fiecare avand frumusetea ei. Ceea ce va pot spune este faptul ca, pentru mine, fiecare batran este special datorita itelepciunii de care dau dovada, iubirii pe care o poarta in suflet celor dragi, care de multe ori ii neglijeaza, blandetii si nu in ultimul rand pentru nenumaratele sfaturile, demne de urmat.

      Desi a fi voluntar inseamna a oferi ajutor neconditionat, fara a obtine ceva in schimb, in fiecare zi petrecuta la spital primesc cele mai pretioase daruri. Nu exista rasplata mai mare decat lacrimile, multumirea si zambetul de pe chipul unui om care te admira pentru ceea ce faci. Intrand intr-un salon, primul lucru pe care il fac este sa zambesc, iar cand bolnavii ma intampina cu acelasi zambet cald, indiferent de durerea pe care o simt, pentru mine acea zi obisnuita devine una dintre cele mai speciale.

      Fiecare om are nevoie de ajutor, de un sprijin, de persoane care sa-l asculte in momentele de tristete, sau de boala, fie copil, tanar, sau batran. In calitate de voluntar, sunt fericita ca si eu pot fi un sprijin pentru bolnavi.

      Zambetul este cea mai puternica arma a vietii, care deschide chiar si inima celor mai intristati batrani!

 

                                                           Benchea Natalia

                                             Colegiul National “Vasile Alecsandri” Bacau

Voluntarul lunii noiembrie 2011

postat 10 apr. 2012, 10:54 de Stefan Genes

           Ma numesc Grosu Diana si sunt voluntar in cadrul proiectului DE LA INIMA LA INIMA de aproximativ un an jumatate. Datorita acestui proiect,am invatat ca trebuie sa ma multumesc cu ceeea ce am si ca viata este o lupta pentru a ajunge la Dumnezeu..

      Niciodata nu te simti mai implinit decat atunci cand ceea ce faci este pentru aproape. In momentele dificile intotdeauna trebuie sa fim noi insine, sa speram si sa nu uitam ca fizicul imbatraneste, insa sufletul dainuie in timp.

                                                        Diana Grosu –C.N. ”V. Alecsandri” 

Voluntarul lunii octombrie 2011

postat 10 apr. 2012, 10:51 de Stefan Genes

        “Daca vrei intr-adevar sa te convingi ca minunile inca se mai infaptuiesc, vino la spital!” Acesta este indemnul meu pentru toate persoanele care inca nu sunt convinse de faptul ca si in zilele noastre, Dumnezeu continua sa faca minuni. Poate ca nici eu nu era convinsa de acest lucru inainte de a fii voluntara la  spital , in cadrul FSC-ului. Dar acum sunt sigura si o strig in gura mare :MINUNILE EXISTA!.

        Sunt atatea persoane care, ajungand la spital poate in coma sau cu o paralizie majora, se intorc pe picioarele lor acasa… Cum sa nu fie aceasta o minune? De multe ori cand intru in saloane, mi se cere sa hranesc persoanele care nu se pot hrani singure si care aparent nu au nicio sansa in a supravietuii. Chiar am intalnit intr-un salon un barbat in varsta de 45 de ani care, dupa un atac cerebral a ramas paralizat pe partea dreapta si pe langa aceasta, fara glas. Dandu-i mancare, nu stiam cat trebuie sa ii dau si cu toate ca nu imi raspundea , mereu zambea. Si iata ca trecand doua saptamani si zambind mereu, a ajuns sa vorbeasca si sa stea pe picioarele lui, fiind sprijinit, bineinteles. Nu este oare aceasta o minune? Si cel mai minunat lucru in acest “proiect” este faptul ca in fiecare zi invat ceva nou de la toti oamenii pe care ii cunosc si care imi dau sfaturi si ma ajuta sa merg mai departe.

        O alta minune pe care as vrea sa v-o impartasesc este urmatoarea: ajungand la spital si trecand prin saloane pentru a vedea cine are nevoie de ajutor, intr-un salon am intalnit-o pe matusa mea despre care nu mai steam nimic de mult timp. Aceasta m-a anuntat ca si bunicul meu este in spital si astfel, l-am gasit intr-un alt salon si, avand grija de el doua zile, si-a dat sufletul cu zambetul pe buze si cu fericirea ca nu a murit singur.

        Si cand ma gandesc ca daca nu era voluntara la spital, nici nu as fi stiut nici de el…Oare aceasta nu este o minune? Si de aceea merg de fiecare data la spital pentru a fii voluntara fiind sigura ca iar voi vedea o minune!

 

Timpu-Cuna Clara

Colegiul Catolic Sf.Iosif

Voluntarul lunii septembrie 2011

postat 10 apr. 2012, 10:46 de Stefan Genes

Cel mai frumos lucru este sa-i asculti pe cei care vor sa vorbeasca, sa-i ajuti pe cei care au nevoie si atunci simti ca faci ceva cu adevarat important in viata. Eu simt acest lucru, cel putin o data pe saptamana, cand ascult povesti interesante de la cei pe care ii ascult in spital. Toate povestile lor de viata sunt unice, sunt diferite si nu ma plictisesc niciodata sa le ascult. Pentru mine toti sunt importanti si ma sensibilizeaza dar o poveste mi-a “intrat la inima” cu adevarat.           

Intr-o miercuri ,intrand in primul salon, o pacienta mi-a zambit calduros. Atunci am mers la ea, fara sa mai intru in celelalte saloane. Acea doamna cum ma vazut mi-a spus “fluturas” si asa i-a spus cat am vorbit. Era o doamna foarte calduroasa si primitoare, parca nu avusese nici-o problema de viata. Am purtat mai multe conversatii, si ea imi zambea frumos la orice spunea si imi tot spunea “Ai grija de mama ta, sa o iubesti si sa o respecti!”si am inteles de ce imi tot repeta acest lucru cand mi-a povestit despre mama ei. Ea imi povestise viata ei iar un lucru m-a miscat, faptul ca mama ei la care tinea extrem de mult era foarte bolnava. Cand imi povestea cum o ingrijea cand statea la pat si o hranea, si o spala, si o iubea, m-a facut sa ma gandesc si mai mult la mama mea. Dar cand o veghea pe mama ei, care era deja pe moarte, intr-o noaptea sotul ei venind de la serviciu obosit, a murit in somn. Cand imi povestea asa linistita si cu caldura in vocea ei, eu ma cutremuram toata cum s-a putut intampla asa ceva, dar ea senina, zicea ca “Daca asa a vrut Dumnezeu, El ii ia pe cei buni acolo sus!”.Simteam cat de credincioasa era desi in aceeasi saptamana i-a luat Dumnezeu si sotul, si mama, pentru ca la 5 zile a murit si mama sa. Ma uitam in ochii ei senini si o intrebam cum putea fi atat de puternica, iar ea imi raspundea ca nu stie ”Doar Cel de sus stie”. Imi povestea despre mama ei ca si cum ar fi fost ingerul ei pazitor. Si ma strangea de mana, pentru ca si-a dorit mult sa aiba o fata, dar avea doar un baiat care era plecat in alt oras si il vedea rar.

Dupa o saptamana am gasit-o in acelasi salon cu acelasi zambet calduros si am stat cu ea, povestindu-mi despre viata ei. Dupa orele de conversatie cu acea doamna care-mi spunea “fluturas”, am invatat ca trebuie sa-mi iubesc mama ca si cum ar fi ultima data cand o am langa mine si sa am credinta in mine, orice s-ar intampla in viata!

Voluntarul lunii august 2011

postat 10 apr. 2012, 10:43 de Stefan Genes   [ actualizat la 10 apr. 2012, 10:46 ]

              Ma numesc Huţuţui Georgiana Mădălina, eleva la C.N. ,,Gheorghe Vranceanu’’ si activez ca voluntar in cadrul proiectului ,,De la inima la inima’’.

             Ca voluntar nu  doar ii ajuti pe cei care au nevoie, dar te ajuti si pe tine insuti. Povestile acestor oameni speciali pe care ii intalnesti la spital devin lectii de viata. Prezenta ta, ajutorul pe care il oferi fara a pretinde nimic in schimb, importanta pe care o acorzi acestor oameni, ascultandu-le supararile care apasa pe sufletul lor, oferindu-le un sprijin moral te definesc ca voluntar. Ceea ce ai de castigat este acea implinire sufleteasca, pe care o simti numai atunci cand ajuti din inima o persoana. Un sentiment rar, dar pe care l-am trait de cate ori acestia mi-au multumit ca am oferit, fara a regreta, din timpul meu pentru a le fi alaturi sau cand ii revedeam in urmatoarea zi de voluntariat si ma intampinau cu un zambet cald. Poate ca noi nu ii cunoastem si ei pe noi nici atat, dar stim sigur un lucru si anume ca trebuie sa-i ajutam ca si cum ne-am ajuta membrii  din familie. Am intalnit oameni tristi, emotivi, singuri, doborati nu numai de boala dar si de alte necazuri si care simteau nevoia sa discute cu cineva, sa fie ascultati cu atentie, fara sa fie judecati. Oameni care tarziu au inteles cat de importanta este sanatatea, ca timpul nu iarta daca l-ai consumat prin neintelegeri cu cei din jur, dezordine, ganduri negative, ura, invidie si tot ce te poate afecta. Asa cum a spus un pacient: ,,cele mai importante lucruri in viata sunt sanatatea, intelegerea cu cei din jur si munca cinstita’’. Bolile nu fac diferenta intre varste, stari sociale, asadar oricine poate ajunge in patul de spital. Desi cei pe care i-am cunoscut au intampinat diverse necazuri, de exemplu un pacient a carui sotie a murit, a iubit-o foarte mult si ii era foarte dor de ea, acesta a gasit totusi forta de a trece mai departe, crescandu-si singur copiii si devotandu-se educatiei lor. O batrana care nu si-a vazut fratii de foarte mult timp si ar fi dorit sa-i revada;  un domn care nu mai putea ajunge la nici o intelegere cu familia lui si era foarte demoralizat, avand chiar ganduri de sinucidere… totusi au gasit undeva puterea de a depasi aceste necazuri sau poate de a se resemna sau  de a nu-si pierde speranta, ca in cele din urma totul va fi bine.

              Povestile lor de viata te determina sa realizezi ca viata nu e un basm, dar poate fi o tragedie si ca orice s-ar intampla trebuie sa ramai puternic, sa-i pretuiesti pe cei dragi tie, sa traiesti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima alaturi de cei dragi, si sa nu-ti subestimezi adevarata valoare.   

Voluntarul lunii iulie 2011

postat 10 apr. 2012, 10:40 de Stefan Genes   [ actualizat la 10 apr. 2012, 10:46 ]


Ma  numesc  Negara Cristina si  activez in cadrul  proiectului “De la inima la inima”.Pe parcursul  activitatii  mele am intalnit foarte multi oameni care au nevoie de ajutor.Pe langa ajutorul fizic , oamenii de acolo au nevoie de sprijin moral.

Acum  cateva saptamani , am intrat intr-un salon si am intrebat daca pot ajuta pe cineva. Cativa pacienti mi-au spus sa ii dau sa manance unei doamne de acolo, fiindca ea nu putea singura. Am hranit-o , apoi a inceput sa-mi povesteasca  despre ea.Mi-a spus ca este  divortata, ca are doi copii si ca ii este foarte greu sa ii intretina deoarece are un salariu mic.Mi-a spus ce este internata de foarte mult timp la spital si ca doreste sa fie externata cat mai repede , deoarece  isi face griji pentru copiii ei care momentan sunt ingrijiti de o ruda de-a dumneaei.Pacienta se simtea foarte rau , asa ca am chemat o asistenta, insa  mi-a spus ca nu poate sa ii faca nimic.

La sfarsit ,  i-am spus doamnei ca voi veni si maine  si sa incerce sa fie mai optimista.A doua zi , am intrat si m-am apropiat de patul doamnei .Aceasta mi-a zis: ”Ce ma bucur sa te vad!De dimineata cand m-am trezit  abia asteptam sa te vad”.

Acele cuvinte m-au  impresionat foarte tare si m-au facut sa-mi dau seama cat de  important este pentru pacientii de acolo faptul ca cineva le este alaturi in clipele grele.

1-10 of 12